În vreme ce îmi pierdeam aripile
și nopțile se târau în genunchi
și eu le imploram zadarnic:
ridicați-vă!
luați pildă de la mine
nu vedeți oare ce drept mă înalț
ca un stâlp al rușinii?.
.. în vreme ce timpul se auzea căzând
în rotunjimi putrede de văzduh
asemenea merelor neculese
prin toamne neiertat de târzii
și eu mă lăsam
umblat bântuit
de mii de
șerpi monștruoși termite cuminți
ce luaseră numele căinței.
…în vreme ce eu păream a fi
un revers al iubirii
tu
treceai o pustietate albă
părând însuți a fi arderea
vineție și volatilă
a
unui viscol unei ninsori
unui crepuscul.
Și nu mai aveai de unde să visezi
marele păcat
trandafirul pe care-l prefăcusem
în pasăre
pasărea pe care o preschimbasem
în arici de rouă în umbră de jder
în amintire pierdută
călătorind
cu sânul tău prin uitare
o cupă de ceață spartă o gură de moarte dulce.
Tu de mult respirai
un văzduh nefiresc
și nu mai aveai cum să mă vezi
aieve
în urma umbrei
în umbra urmei
pe mine și noaptea și căința
și crima de a fi strivit
în dinți
clipa ca o frunză pe apă
și păcatul de a mă fi lăsat
până la capătul meu și al lumii
copleșit de iubire.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul profund și pierderea într-o relație. Naratorul reflectă asupra propriilor greșeli și asupra distanței ireversibile create între el și persoana iubită, culminând cu sentimentul de a fi copleșit de iubire, dar în același timp, pierdut.