Alexandru Lungu – Somnul Tău Iarăși

Niciodată nu mi-au trecut
prin gând obiecte
mai fragede, mai instabile
mereu
gata să lunece
dincolo de propria lor margine
în neant.
Niciodată nu mi-au căzut
în mână vise
mai dense, mai clare
în nesecata lor metamorfoză
și mai înșelătoare
totuși
a decât somnul tău f
e cu părul de cocori galbeni e
m cu gâtul de fântână răcoroasă m
cu umerii de fluturi de mentă e
a cu sânii de sâmburi de aer dulce i
i a
e
m m
e e
f a.
Azi-noapte somnul tău
se arătase
plin de copaci volatili
de rouă obosită, de pietre blânde
prin amprentele lor
tremurătoare
alergau mistreți de răcoare
în adieri speriate
lilieci de ceață
cădeau
sfâșiați de visare
în timp ce
târâtoare păsări de hidrargir
înaintând spre nadir
răneau obrajii orbi
și atât de sticloși ai melancoliei.
Îmi amintesc încă
și șerpii aripați de cloroform
ce ți-au mișunat
cu guri de moarte
cu țipete albe
cu patimă mută
toată noaptea
prin mișcarea abia perceptibilă
a somnului tău
ca un cuib de tăgadă plutind
peste fruntea mea
de veghe neagră
în așteptare, în deznădejde.
Îmi amintesc încă
și de aceea nu mă întreba
de ce
privirile mi-au rămas
deasupra
ta
aninate
ca o ploaie retezată
la jumătate
ca o lumină sugrumată
în calea ei
și de ce
cuvintele dintre noi
își tremură absența tânguitoare
într-o tăcere atât de albastră.