Cimitirul de greieri
își plouă
tăcerea, singurătatea, pustiul
în părul meu
umed de așteptare, greu de întuneric.
Șiroaie lungi de noapte
se scurg nesfârșit
pe obraji și parcă ar fi
uitat de mult
un plâns străin
pe gât și
pe umeri și parcă ar fi
un timp bolnav
tăinuit până acum
de mii de ani la picioare.
O pată mare și adâncă
în care s-ar putea să se arate
șuierător și magnetic
șarpele fără de nume
menit
să atragă, să înghită
ca pe un ou sorbindu-l
sufletul lumii,
din care s-ar putea să se înalțe
cu frunza mustind de spaime
copacul fără de lacrimi
sortit
să alunge morții,
să legene
cu foșniri secrete, cu adieri amare
prelungile stări de veghe,
când cimitirul de greieri
își plouă
pustiul, singurătatea, tăcerea
împresurându-ne.
O pată adâncă și mare
îmi crește mereu la picioare
așa cum stau
de veghe
aproape nemișcat,
deși toți greierii
lunecându-mi din păr
pe obraji, pe gât și pe umeri
se scurg în șiroaie
murindu-mă.
O pată adâncă și mare
ca de sânge vechi, ca de vin târziu
în care zadarnic nădăjduiesc
să văd altceva
în afară de somnul
iubirii mele
dormind în mine, uitată
de mult,
în afară de somnul ei călătorind
aproape sferic și neomenesc.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment profund de singurătate și melancolie, folosind imagini puternice ale morții și ale întunericului. Vorbitorul așteaptă ceva sau pe cineva, dar este copleșit de sentimente de pierdere și de un somn al iubirii uitate.