Peste cerurile negre, peste mări,
Șarpele lunii prin zodia morților,
Dezvălui marile însetări îngândurând îngerii porților.
Într-un platou roșiatic, deschis,
Eumene, slava lui, veghea;
Poate trupul ei era numai vis.
Poate numai o stea.
La para focului oceanic,
Umbra i se pierdea pe culmile stâncilor înșelătoare;
Ochii ei semănau cu oazele, cu izvoarele – Pletele cu neguri mistuitoare.
Eumene, fiica deșertului, fecioara stelară,
Aleargă!
Vor trece, amintindu-mi floarea numelui tău,
Pașii soarelui.
Și-n noaptea cenușie, faclă vie, înspăimântă sicriul depărtării.
Sensul versurilor
Piesa descrie o atmosferă mistică nocturnă, populată de imagini poetice ale deșertului și ale unei figuri feminine enigmatice, Eumene. Versurile evocă un sentiment de căutare și contemplare asupra efemerității și a frumuseții ascunse.