Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată fericirea.
Noi n-am avut alt soare decât umilința.
Dar până când, înger vagabond, până când,
Trupul acesta gol și flămând?
Ne-am răsturnat oasele pe treptele bisericilor,
Prin păduri, la marginea orașelor.
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni.
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mâinilor caută pâinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis,
Stăruind în ceața legilor lor,
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temnița. Puneți lacăte bune fiarelor.”
Odată, poate, cu înfriguratele zori, vom sângera
Și spânzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar, lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare,
Vom avea pâine, pâine,
Și un kilogram de izmă pe masă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința și marginalizarea unei persoane sau a unui grup, care se simt respinși de societate și condamnați la o viață grea. În ciuda acestui fapt, există o licărire de speranță pentru o viitoare eliberare și o viață mai bună.