În nopți de-amărăciune, în zile de plăcere,
De când în umbra vieții, strein, mă rătăcesc,
ăzut-am pretutindeni o tânără părere,
Frumoasă, ideală, cu chipul fecioresc.
Divina-i frumusețe pe privitori îmbată
Ca dulcile dorințe ce prin suspine trec,
Cosița-i e umbroasă și fruntea-i e curată;
Dar palidă-i e fața și lacrimile-o-nec!
Când ea mi se arată prin seri de desfătare,
O văd plecându-și capul pe mâna sa visând,
În locuri singuratice fantasma dulce-apare,
În sărbători voioase ea vine lăcrimând.
Adesea pleacă fruntea pe fruntea-mi abătută,
În sânul ei vars lacrimi și mă răpesc de-amor!
Atât e de frumoasă, poetică, plăcută
Când lacrimile mele pe fața-i se strecor!
Voi ce de fericire vă bate sânul foarte,
De-amorul ei cel tânăr, o, frații mei, fugiți!
În sufletele noastre amoru-i poartă moarte.
Când ați iubit pe dânsa, mai mult nu mai iubiți.
Eu am iubit această divină frumusețe
Și de-atuncea lumea mereu o părăsesc;
Pe sânul ei se stinse frumoasa-mi tinerețe,
Singurătatea este fantasma ce iubesc.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul profund de singurătate și atracția către această stare. Vorbitorul personifică singurătatea ca pe o fantomă frumoasă, dar letală, care îi consumă viața și îl îndepărtează de lume.