Dimitrie Bolintineanu – Edessa

Eu vă salut, o, noapte și voi, o, stele albe,
Ce disputați domnia acestui loc mereu!
A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu!
Vai! Omul trece iute cu faptele lui dalbe
Ce pierd pe calea vieții nestătătorul pas!
Tu, singură, natură, tot jună ai rămas!
Ce s-au făcut acele troiene de popoare?
Acele generații ce-n lume au trecut?
Și sclavii și-mpărații? Trăiră un minut,
Născând spre a se face țărână trecătoare!
Ce s-au făcut acele divine frumuseți
Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeți?
Acei luți cu sun dulce ca mierea Adonii
Ce rechemau nectarul și zeii drăgălași!
Epiriana floare ai cărei sâni gingași
Produs-a pe eroul Europii și Asii?
Junia, frumuseța pe anii-i se certau
Și visele din secoli ideea ei ne dau.
Vai! Tot s-a stins! Putere și viață, și mărire
Urmat-au în uitare pe generațiuni!
Tot ce lăsară-n lume aceste națiuni
Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.
A numelui lor șoptă, dintr-un trecut de dor,
Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.
Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea
În secoli ce-au să vie, morți, ce-ați fi știut voi?
Și cugetele voastre trăiesc ori printre noi?
În negrele locașuri aveți voi mulțumirea?
Vai! Moartea despărțit-a prin ziduri pân’ la nori
Pe morți de vii, în lume, sărmani, slabi muritori!
Tot cade în uitare! Popoare-mpovărate,
Popoare fără țintă și fără obiect,
Să rătăcesc în noapte: durerea le deștept.
Dar grecul, rob el însuși, aspiră libertate
Și cată să supuie pe popolul român!
El singur va să fie și liber și stăpân!
În aste locuri viața atâta de frumoasă,
Dar și atât de tristă, e toată în mormânt
Mai mult decât în oameni, pe-acest căzut pământ!
Omoară crud pe-un popol sclavia rușinoasă!
Un popol sub robie să-ncline abătut,
Atunci când energie, virtute a perdut.
Colo din vârful stâncii cascada gemătoare
Se varsă-n valuri albe și geme printre nopți.
În lac d-azur ea fuge, vărsând duioase șopți
Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.
Colo revarsă luna torințe dulci de foc
Și stelele ca vise bălaie vin, să joc;
Zâmbesc cu fericire acestor triste locuri
Ca cugete plăcute ce plană un minut
În suflete zdrobite d-un chin neabătut.
Lumina lor pe unde se varsă-n dalbe focuri.
Mai colo în pădure șacalul de mormânt
Amestecă urlatul cu murmura de vânt.
Pe orizonte ochiul zărește cum se-ntinde
O mare azurie sub focul cel ceresc,
Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc;
Căci marea totdauna vederea drag aprinde.
Cu cât suntem aproape d-al vieții creator,
P-atâta fericirea alină-al nostru dor!
Să cercetăm țărâna scăpată insultării
De timpuri care seamăn și secer totul jos,
Tot pân’ la suvenirea d-un nume mincinos
Ce moare dopotrivă în nopțile uitării!
Să turburăm mărirea mormintelor în dor
Și să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor!
Edessa nu ne lasă decât țărâna oarbă
Ce omul și cu timpul în fine au stricat:
Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat
În restele lăsate mormintelor să soarbă.
Așa se vor abate ce noi am ridicat,
Așa lua-va vântul cenușa ce-am lăsat!
Așa peri-va încă a glorii lucire,
Țărâna răsipită de crivățul gemând
Nu va putea să știe de am lăsat trecând,
Pe viitorul lumii, a noastră amintire.
În darn locuitorii acestui loc frumos
Cred să-audă noaptea, în vântul dureros,
Pe piața unde fuse Edessa altădată,
Sunări de muzici, zgomot de cupe ce-nchin,
Și nichezări profunde, ce strigătele-ngân,
Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.
În darn ei cred să vadă în nopți cum se formează
Grădini, palate, teatre, lumini că variază!
Nu! Moartea nu întoarce aceea ce răpește!
Trufia ce încinge pe popolii cei mari,
Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,
Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asuprește.
Cascada varsă-n noapte desfătătoare șopți
Și luna d-aur trece pe sânul negrii nopți.