Azi am găsit pe dună un braț alb de statuie,
Un braț furat de valuri de cine știe unde…
Al cui a fost odată, cine-ar putea să spuie,
Când a căzut în mare, cine-ar putea răspunde?
E-un braț alb de femeie, fărâmat mai sus de umăr,
Și marmora-i atâta de clară și curată,
Încât nu-ți vine-a crede că ani fără de număr
S-au scurs de când stă astfel în valuri îngropată.
Și mâna, mâna-i fină, sculptată cu iubire,
De-ai spune că artistul pe când cioplea din daltă
În marmora rebelă suprema-i amintire,
Pe fruntea lui modelu-și purta mâna cealaltă.
Trecea frumoasa mână pe fruntea inspirată,
Trecea dezmierdătoare dând vițele-ntr-o parte
Iar el cioplea cu râvnă, visând că poate-o dată
Atât o să rămâie dintr-înșii după moarte.
Și-ntr-adevăr că veacuri s-au scurs și iat-o iară
Purtând pe brațul tânăr o algă ce scânteie,
O algă-nmlădiată frumos ca o brățară,
Asemeni unui ultim capriciu de femeie.
Sensul versurilor
Poezia descrie descoperirea unui braț de statuie pe plajă, erodat de timp și valuri. Acesta evocă ideea de frumusețe perisabilă și amintirea eternizată prin artă, sugerând că doar creația artistică poate supraviețui trecerii timpului.