Pe cap cu veștedă cunună,
Cu ochii mari sub gene plânse,
Cu brațele de sine strânse,
Privește, mută, către lună,
Salcâmii, prinși ca de fiori,
Au nins pe apa de pe prund,
Încununând cu albe flori
Icoana stelelor din fund.
Dar iat-o, a ajuns la râu;
În juru-i rochia și-o strânge,
Dintr-un salcâm un ramur frânge
Și floarea și-o anină-n brâu.
Apoi, pe apa curgătoare,
Cu fața către cer senin
Și-ntinde brațele și moare:
Suflet, în lumea lui, străin.
Pe sub frunzișul înverzit,
Sub bolți feerice de stele,
În cântece de păsărele,
Convoiul trece liniștit.
În lungul vremii, călător,
El se tot duce și se duce,
Căci moartă-i moarta din amor:
Nici țintirim, nici semn de cruce.
Sensul versurilor
Piesa descrie moartea tragică a Ofeliei, o tânără care se sinucide într-un râu. Ea este prezentată ca o figură tristă și alienată, iar moartea ei este însoțită de imagini ale naturii și de un sentiment de pierdere eternă.