Răsare luna palidă pe dealuri,
Pe văi se lasă bruma argintie:
Erau atuncea alte idealuri
Ce niciodată n-au să mai revie.
O, tu, ce tremuri, apă curgătoare,
Pe prundul gârlei din pustietate
Întinde-ți brațul dorului ce moare
Și unda rece buzelor curate.
Și du-mă dus cât ține-n zări câmpia:
Voiesc să dorm în brazdele cu soare,
Pe unde cântă vara ciocârlia
Și umblă trista straja de cucoare.
Că poate-atuncea, din fund de bărăganuri,
S-ajungă noaptea chiotele firii
Pe nesfârșita curgere de lanuri
În preajma sură a nemărginirii.
Atuncea eu lega-mă-voi în gânduri
Din noi, și-oi rupe vraja de morminte,
Spre-a mai gusta, în somn de patru scânduri,
Înduioșarea ținerii-de-minte.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o nostalgie profundă pentru trecut și idealurile pierdute. Vorbitorul caută alinare în natură și contemplă moartea ca o posibilă eliberare, dorind să regăsească o formă de pace și uitare.