Peisaje, îndrăgostit de o copilă.
E din ce în ce greu și timpu’ trece,
Noaptea e din ce în ce mai lungă și groaznic de rece,
Dar aștept să adorm să mă pot vedea cu ea,
Aceea ființă minunată precum fulgii de nea,
Cu ochii ei închiși ce îmi deschide drumul,
Spre un paradis cum numai e nici unu,
Spre colinele cu flori, cu râuri albastre,
Spre cerul senin și păsări măiastre,
Spre iazul liniștit unde pot să mă gândesc,
Pe stânca cea înaltă de unde pot să o privesc,
Să o veghez, să o admir ca pe o floare,
Să îi scriu, să o desenez, să-i dau culoare,
Să o fac să zâmbească, să fie fericită,
Să o țin în brațe, să știe că-i iubită,
Să o fac mai importantă decât orice zei,
Să îi spun că acest paradis este ascuns în sufletul ei.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de dragoste idealizată și o evadare într-un paradis imaginar alături de persoana iubită. Naratorul își exprimă dorința de a o proteja, admira și face fericită, considerând-o mai presus de orice altceva.