Ești singură-n apus, în prag de toamnă,
când gândurile-ți toate, purpurii,
îți urcă pân’ la nori și te îndeamnă
să le urmezi, ca ele să devii.
Obrajii-ți ard, iar inima pulsează
în ritm ce-ți face sângele torent
ce îți inundă trupul și cutează
să-ți fie al dorinței, stimulent.
Te lași în voia cerului o vreme
și îți alinți un dor neîmplinit,
plutești în rubiniul cu poeme
al zilei ce se-ndreaptă spre sfârșit.
În liniștea apusului, îți pare
că Soarele, pe drumul său de foc,
e timpul ce se scurge într-o mare
în care anii nu-s decât un joc.
Îți cauți gândurile – se-nserează –
le-aduni sub raze care nu te mint
din Luna ce acum îți luminează
cărarea cu șuvițe de argint.
Daniel Vișan-Dimitriu
(4 dec. 2016, Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
O meditație melancolică asupra trecerii timpului și a dorințelor neîmplinite, surprinsă în peisajul unui apus autumnal. Persoana își caută gândurile și alinarea în lumina lunii, într-o atmosferă de introspecție.