Se-nvelește cerul-n mantie albastră
Fluturând pe-alocuri tril de ciocârlii
Înspre câmpul verde ca iubirea noastră
Gata să-nflorească-n fiecare zi.
Norii albi alintă razele timide
Și le cern lumina-n picuri tremurând
Peste muguri care-și pregătesc hlamide
Roșii, strălucinde, sub un Soare blând.
Parcă într-o joacă, Vântul își așează
Tâmpla obosită lângă un izvor:
“Cine-ți stă în unde, cine îți veghează
Susurul ce-mi umple inima cu dor? ”.
Vorbele-i sunt șuier, ochii-sunt mirare
Când își vede chipul, veșnic neștiut,
Pe-ale apei unde, într-o nemișcare
Ca eternitatea-n clipa de-nceput.
Din adânc, un murmur sufletu-i pătrunde
Și-i înalță aripi gata de avânt:
“Sunt aici, cu tine, și îți sunt oriunde
Zările te cheamă, preaiubite Vânt”.
Daniel Vișan-Dimitriu
(Vol. “Eterna căutare”)
Sensul versurilor
Poezia descrie o scenă idilică din natură, unde vântul personificat își caută identitatea și primește un răspuns liniștitor din adâncuri. Mesajul central este despre conexiunea profundă cu natura și descoperirea de sine prin intermediul acesteia.