Ești doar o frământare a timpului uitat,
Sau ești zeița care nicicând n-a abdicat
Și-a zeilor putere spre oameni o îndrepți,
Trasându-le cărarea ce-i duce la cei drepți?
Ești o închipuire, ești nimfa din păduri,
Doar o hamadriadă ce uneori te-nduri
Să ieși din lumea-ți verde, din casa ta de vis,
Spre-a netezi cărarea ce duce-n Paradis?
Ești poate un oracol, ce-apare din vechimi
Cu soarta mea în mână: abisuri, înălțimi,
Înscrisuri ne-nțelese, pe-un pergament de timp
Mesaj din alte vremuri, venit dinspre Olimp?
Fiica neștiută a unei energii
Ce-n viața pământeană, cu ai naturii fii,
A fost însărcinată, între pământ și cer,
Cu viața ce apare din marele mister?
Ești marea mea-ntrebare, ești o minune azi,
Iar dacă ești venită din cer sau dintre brazi,
Din marile legende sau, poate, din povești,
Oricum îmi ești iubită. Doar spune-mi: cine ești?
Sensul versurilor
Piesa explorează identitatea unei persoane iubite, întrebându-se dacă este o ființă divină, o creatură mitologică sau o simplă închipuire. Vorbitorul își exprimă afecțiunea indiferent de originea misterioasă a acesteia.