Era un cer albastru-cenușiu
în fiecare zi – așa-mi părea –
dar nu ploua, nu, încă nu ploua,
în toamna când, deja, era târziu.
Era tristețe-n fiecare nor,
iar gheața pătrundea în orice strop
ce ar fi vrut să cadă în potop,
și îl strângea-ntr-o menghină de dor.
Din când în când, venea în cerul trist,
timidă ca un zâmbet de copil,
o rază ce se strecura, abil,
în gheața cu sclipiri de ametist.
Se desprindeau, atunci, din norii lor
și coborau pe stâncile pustii,
îmbrățișați și veseli, încă vii,
doi stropi ce-și potoleau din vechiul dor.
Păreau, în umbra norilor grăbiți,
actori pe-o scenă care își schimba
cortina, puntea dintre ei, ceva
ce îi făcea să pară-ndrăgostiți.
Dar ce a fost, ce roluri au jucat,
va fi, întotdeauna, un mister
ascuns de-o clipă-n timpul efemer
ce l-a făcut, din ce în ce, uitat.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare melancolică, amintind de o iubire trecută, comparată cu stropi de ploaie efemeri. Versurile explorează ideea de dor și uitare, sugerând că amintirile, oricât de intense ar fi fost, se estompează în timp.
