Ce freamăt jalnic se ridică
Din șir de sălcii plângătoare,
Și ce adormitor plutește
Mireasma teilor în floare!.
Pe-ntinsul văilor, amurgul
Își lasă umbra lui molatic,
Un plop înalt, în depărtare,
Suspină trist și singuratic.
Cu murmur de izvor, din vale,
Se-nalță-o doină fermecată,
Și luna plină, s-o asculte,
De după dealuri se arată.
Frunzișul adormit îngână
Ca-n vis povestea lui de șoapte,
Și singur buciumul mai sună
În trista liniște de noapte.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj natural melancolic, accentuând sentimentul de singurătate și tristețe. Natura devine un ecou al stărilor interioare, amplificând senzația de izolare.