Trece soarele prin mine ca prin geam.
Ce mai sunt? Ce mai am?
Ce-am rămas?
Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas.
Câte veacuri oare au trecut
De când stau în soare, fără gând?
Oare-s eu acela de la început
Ce-a rămas aicea, ezitând?
Sau lumina asta de la soare,
Scânteind în ochi, ca pe izvoare,
Mă petrece înspre negre locuri,
Desfăcând în clipe albe veacuri.
Prin tăcerea cea de foc a după-amiezii,
Eu cu ochii-abia deschişi, ca huhurezii,
Văd cum timpul stă pe loc de mult
Şi ca pe un vuiet depărtat l-ascult.
Viaţa dormitează germinând
Şi o simt în jur, universală,
Într-o nesfârşită oboseală
Şi-n absenţa ultimului gând.
Şi rămân şi eu uitat de toate
Şi de mine însumi, tot uitat,
Rar clipind, cu capul aplecat,
Ca oricare altă vietate.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de contemplare profundă în timpul unei după-amiezi de vară. Persoana se simte deconectată de timp și de sine, pierdută într-o oboseală universală și uitată de lume.