În care ceas de noapte-al Engliterei
ori tainic ceas de Rin necontenit,
ce noaptea de pierdute nopți străbate,
la-al meu neștiutor auz ajuns-a
greu de mitologii măiestru-ți tril,
oh, a persanilor privighetoare
și-a lui Vergiliu? Niciodată, poate,
eu nu te-am auzit, dar pe vecie
viața mea de-a ta-i nedespărțită.
Un duh rătăcitor îți e simbol
în cartea de enigme. Iar Marino
te-a botezat sirenă a pădurii.
Cânți iscusit într-a Julietei noapte
și-n încâlcita pagină latină.
Cântarea ți-o înalți în pinii falnici
de pe meleag german cu tril iudaic
de Heine modelat, când trist, când vesel.
Keats pentru toți ți-a veșnicit cântarea.
Numele toate câte ți-au fost date
spre-a-ți proslăvi cântarea ne-ntrecută
încearcă vrednice de ea să fie,
privighetoare-a umbrei. Agareanul,
cuprins de încântare, te-a visat
cu pieptul săgetat de spinul rozei
pe care sângele o înroșește
în clipa de pe urmă. Cu migală,
urzesc în asfințit acest poem,
privighetoare-a țărmului și-a mării,
ce-n amintire, -nflăcărare și legendă
te mistui de iubire, mori cântând.
Sensul versurilor
Piesa este o odă adusă privighetorii, văzută ca simbol al inspirației poetice și al frumuseții efemere. Cântul ei este asociat cu iubirea, suferința și eternitatea artei, un ecou al miturilor și legendelor.