Prin Efes merge-agale Heraclit
Spre înserat. Îl lasă înserarea,
Iar el se lasă-n voia înserării,
La mal tăcut de apă curgătoare;
Nici numele, nici cursul nu i le știe.
Cioplit în piatră, Ianus. Șir de plopi.
Se uită în oglinda mișcătoare
Și află-n ea și cizelează gândul
Pe care nenumărate rânduri de oameni
L-or repeta. Iar glasul său rostește:
A doua oară nimeni să se scalde-n
Același râu nu poate. Înțelege,
Cuprins de-nfiorarea spaimei sacre,
Că e și el un râu și-o alergare.
Să se-ntoarne-ar vrea în zorii zilei
Și-n noaptea dinainte și-n ajun.
Nu poate. Spune iar sentința. O vede,
Cu caractere clare tipărită,
Pe-o pagină din Burnet. Heraclit
Nu știe limba greacă. Zeul Ianus,
Ce porțile păzește, e latin.
Nu are Heraclit trecut și-acum.
E-un simplu gând pe care l-a visat
Un om pe malul râului Red Cedar,
Un om ce țese endecasilabi
Ca dorul de cei dragi din Buenos Aires
Să îl alunge. Unul doar lipsește.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra conceptului heraclitian al schimbării perpetue, unde nimic nu rămâne același. Imaginea râului, simbol al curgerii timpului, este centrală, sugerând că atât lumea, cât și individul sunt într-o continuă transformare. Nostalgia și dorința de a opri timpul sunt exprimate, dar acceptarea inevitabilității schimbării predomină.