Jorge Luis Borges – Poemul Presupunerilor

În seara cea din urmă plumbii șuieră.
E vânt și vântul vântură cenușa,
se-mpuținează ziua și-ncleștarea
cumplită, biruința nu-i a noastră.
Barbarii au învins, barbarii gauchos.
Eu, care legi studiat-am și canoane,
eu, Francisco Narciso de Laprida,
eu, care-am proclamat independența
în aste tinere provincii. Fața
mânjită mi-e-n sudoare și în sânge,
speranță n-am, dar nici nu-mi este teamă,
mă-ndrept spre miazăzi, prin mahalale.
Acelui căpitan din Purgatoriu
asemeni, ce însângerând câmpia
a fost orbit și doborât de moarte,
unde-un pârâu obscur își pierde numele,
așa pieri-voi eu. Sunat-a ceasul.
Pândește moartea dimprejur, din mlaștini,
lăsându-mă în viață, dar aud
copitele-astei morți apropiate.
Mă caută cu caii și cu lăncile.
Eu, ce cu totul altu-am vrut să fiu,
un om al cărții și-al înțelepciunii,
sub cerul liber voi zăcea-ntre smârcuri.
Îmi umple pieptul tainică deodată
nespusă bucurie, căci aflat-am
destinul sud-american râvnit.
Spre clipa tristă mă purta de azi
multiplu labirint făcut din pașii
ce zilele țesutu-mi-au din ziua
dintâi. Copil eram. Și în sfârșit
descoperit-am cheia acelor ani,
destinul lui Francisco de Laprida,
știrbita literă și forma pură,
desăvârșită. El îl cunoștea
de la început. Oglinda nopții-arată
nebănuitu-mi chip etern, și cercul
se strânge-ncet. Mă așteptam să-l aflu.
Îmi calcă urma umbra grea a lăncii
tot mai aproape. Hăituiala morții,
și călăreți, și cai cu coama-n vânt
mă calcă în copite.. Izbitura
o simt, și fierul ce-mi străpunge pieptul,
cuțitul s-a lipit de beregată.