La-nțelepți doar spune-o tare,
căci mulțimea-n râs pufnește,
vreau să cânt ființa care
moartea-n flăcări și-o dorește.
În reci ore de iubire,
martori mărturiei tale,
simți o stranie pornire
când clipesc făclii domoale.
Nu mai stai cuprins de două
brațe-n umbra nopții mare,
și te-apucă o poftă nouă
de-o mai naltă-mpreunare.
Nu sunt zări să te rețină,
vii înaripat, vrăjit,
și-astfel, lacom de lumină,
ești un fluture scrumit.
Și cât timp nu-nveți atât:
mori și te preschimbă!
ești doar oaspete-amărât
într-o lume strâmbă.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de transformare prin moarte și renaștere, sugerând că adevărata iluminare vine prin acceptarea efemerității vieții. Sinele este văzut ca un oaspete într-o lume imperfectă, iar eliberarea vine prin depășirea limitărilor și îmbrățișarea schimbării.