Caldul soare-al verii țese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu-nrouat
Legănând prin lanuri aurul din spice.
Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul și-l aruncă –
Un copac, el singur, gol de tot pe luncă
Stă-ntratâta lume de cântări și flori.
N-are bucurie nici de vânt și ploaie,
Nici de cânt de pasări, nici de cuib cu pui;
Din podoaba-ntreagă a vieții lui
Nu-i rămase bietul nici măcar o foaie.
Ce rușine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deșarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.
Dar el stă, sărmanul, stă-nrădăcinat –
Iată vie-un fulger și-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre-a frânge
Crengi din el, lăsându-l și mai rușinat!
Sensul versurilor
Piesa descrie un copac singuratic și gol, într-o lume plină de viață și bucurie. Copacul resimte o rușine profundă din cauza stării sale, dorindu-și să dispară, dar este condamnat să rămână pe loc, suferind și mai mult din cauza furtunii.