Carlos Drummond De Andrade – Seară De Mai

Precum primitivii care-și poartă cu ei peste tot maxilarul inferior
morților din familie
așa te luam cu mine, seară de mai, atunci când,
în roșeața incendiilor ce mistuiau pământul,
o altă flacără, imperceptibilă, și cu atât mai devastatoare,
mocnea pe tăcute sub trăsăturile mele comice,
și rând pe rând, disiecta membra, încă își mai lăsa palpitante
și condamnate, nu doar fierbinți, porțiuni ale sufletului meu
niciodată până atunci și niciodată mai puternic marcate în noblețea lor
lipsită de rod.
Dar primitivii îi cer relicvei să le dea sănătate și ploaie,
recoltă bună, moartea dușmanului, și nu mai știu ce alte minuni.
Eu nu îți cer nimic, seară de mai,
decât să dăinuiești, în timp și în afara lui, ireversibil,
semn al derutei ce se va consuma până când
se va converti în dovadă de frumusețe pe chipul cuiva
care, în mod precis, își schimonosește trăsăturile, și trece…
Toamna e anotimpul când ies la iveală atâtea crize,
iar în mai, de atâtea ori, murim.
Ca să renaștem, știu, într-o primăvară fictivă,
deja spectrală sub pielița catifelată,
trăgând în întunecime încăpățânarea funebrelor rădăcini
cu care ne vopseam, iar pe veșminte colbul acelor dricuri
de-ngropăciune, seară de mai, în care noi dispărem,
fără ca nimeni, inclusiv iubirea, să mai poată schimba ceva.
Iar cei care-au văzut-o nici nu știau să spună: era procesiune
funebră, tărăgănată, prăfoasă, ori era defilare de carnaval?
Căci n-au existat nici martori.
Niciodată martorii nu există. Doar niște oameni distrați. Curioși, mulți.
Cine recunoaște o dramă, când ea se dezlănțuie, nemascată?
De-ar fi să mor din iubire, nimeni nu și-ar da seama,
toți ar tăgădui. Până și iubirea se ignoră și se brutalizează pe sine.
Până și iubirea se ascunde, ca vietățile vătămate;
nici ea nu e sigură că-i iubire, de cât de des și-a spălat memoria
de resturile de lut și frunze în care se cuibărise. Și rămâne,
pierdută în aer, să se păstreze mai bine,
rămâne o tristețe aparte, imprimându-și pe nori sigiliul.