Știu, răcoarea copleșește mâna,
Obosesc izvoarele din vine,
La apusul soarelui, țărâna
Își așterne umbra peste mine.
Arderi se topesc abia-ncepute,
Brațul scapă vâsla prea curând,
Trupul zvelt mi-l seceră prea iute
Trupul nevăzut alunecând.
Dar destul! Cu fruntea voi răzbi, –
Cerb al zării fulgerând în salt –
Să despic în rotitoarea zi
Drum elastic clipei și înalt.
Din arborescentul creștet n-o să-mi scape
Timpul, snop de arderi rectilinii,
Când țâșnirea mea va fi aproape
De viteza fulgerată a luminii.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și inevitabilitatea morții. Vorbitorul își exprimă hotărârea de a depăși limitările impuse de timp și de a atinge o formă de transcendență, chiar și în fața finalului inevitabil.