Iar e dimineața, încă trăiesc din amintiri
Deschid ochii printre raze și dese-nchipuiri
Chipul meu reflectă scarba unei vieți mizere
Plină de zâmbete triste, născute din plăcere
Parcă-s paralizat, m-am născut plictisit
Vorbesc cu pereții, uneori țip să mă fac auzit
Însă cine să asculte poveștile mele fictive?
Adevarul complică viziunea unei ere pasive
Închise în mine de ani grei, nu vreau să evadez
Mă plimb pe alei pustii doar ca să filosofez
Cenușa trupului meu va fi purtată de vânt
Uitată de gânduri omenești, reținută prin cuvânt….
Nu mai am răbdare, zilele parcă sunt pedepse
Mă sperie ideea că-s tot mai dese
Cui să-i pese
În afara Creatorului ce se amuză de la început?
Oare tot haosul ăsta-i pentru că El așa a vrut? (X2)
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie profundă și de reflecție asupra sensului vieții. Naratorul se simte paralizat de plictis și dezamăgit de realitate, căutând răspunsuri în interiorul său și întrebându-se despre rolul Creatorului în haosul existențial.