De câte ori, Doamne,
dai drumul visului ca un șarpe?
Simt un cutremur
și spaimă,
precum un mal
se prăbușește
peste adăpostul meu
și el rămâne îngropat
și eu.
De câte ori tu
dai drumul visului
ca unui vultur?
El se rotește și alb se așază
peste movila de bulgări.
Și după ce nu mai adie nimic
umbra lui simt
acoperă ca o zăpadă îndoielnicul meu mormânt,
a cărui cruce trimisă din cer
vulturul este.
De câte ori,
la numai o clipă de capăt,
îmi pui tu la gură
oglinda
și ea se aburește.
Ce semn,
în ce limbă fără cuvinte
mi-arăți?
Un om însetat privește adânc
această imagine calmă,
un om în picioare,
solemn.
În timp ce păduri de mesteceni
dau foșnetul lor
și lumina,
și numai de-atunci înainte o apă începe să fie prin locul din vis
cu pietre sălbatice care atunci trăiesc taina
și numai de-atunci înainte vor fi șlefuite,
pot spera să rămân
și setea
și apa
și pot spera
să rămân și setea și apa.
De câte ori, Doamne,
îngerul prăbușirilor,
pasărea
vine din tine
și smulge și duce
un mal întreg de pământ
departe.
Sensul versurilor
Piesa explorează ciclul distrugerii și al renașterii, alternând între disperare și speranță. Vorbește despre căutarea sensului în momentele de criză și despre credința într-o transformare ulterioară.