Înserează veghea ochilor mei.
Îmbrăţişarea sporeşte dureroasă lumina-nsoţită
de cuvânt unde prima propoziţie
temător încolţeşte sunetul ei
încrescut în tulbureala
pleoapelor mele.
Norii ne refuză tunetul şi binecuvântarea
de stropi a vânturilor veghetoare
iar soarele acesta se-ascunde pleşuv
după fruntea înnourată a stelelor.
Se-ntunecă, înaltă deja luna, iar omul din ea
e singuratic; din fire de păianjen îşi împleteşte
scară întru seară căci această noapte
va fi noaptea lui şi noaptea lunii din om.
Nu tună,
nu plouă,
doar noaptea curge pe străzi
înteţind tăcerea umbrelor statice.
Ferestrele veghează asupra uşilor
însă acestea se cufundă în fluviul
omului din lună.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentul de singurătate și introspecție în timpul nopții, folosind imagini poetice ale lunii și ale omului din lună. Este o meditație asupra tăcerii și a izolării, unde granițele dintre realitate și vis se estompează.