Și stă stejarul descojit de vreme
iar ramurile-i tremurau sub frunzele uitate
de amurgita toamnă care asculta
prin sevele sleite
mânia Tatălui Ceresc.
Smulgea Înaripatul glii din veșnicia
imaculatei zâne a-nființării
dulcele gust durerilor avute.
„De ce îmi ești dușman, tu frate? –
Timpul împreunării noastre-i pe sfârșite;
se face și desface rozacee,
de tomnă aruncatul fruct
zbârcit nu de soare, de călcâiul
ce poartă glezna iernilor trecute.
Nici moartea nu-nțelege limba vremii,
nici liniștea cuvintelor purtate
de aripile ce lăsară urme
pe cenușiul pragurilor voastre. ”.
Cu dulcele durerilor avute
mai stă doar într-o rână descojitul
și singuraticul stejar ce umbra-și dăruise
rătăcitoarelor și amurgitelor căzute aripi.
De-aici și pân‘ la voi
se ofilesc zambilele-ntrupării.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a inevitabilității morții, folosind imagini puternice din natură. Stejarul bătrân simbolizează rezistența și în același timp fragilitatea vieții, în timp ce toamna amurgită accentuează sentimentul de melancolie și sfârșit.