Cuprins de file fără colb în neputința pietrei,
o frunză s-a-năsprit tacit spre iarna dinspre mine,
un fulg de lună s-a ivit și-a răsfoit o noapte,
ducând pe raza ei un vis și ieri un strop de mâine.
Tăcerea s-a născut și apoi un fulger răgușit
s-a scurs în somnul Ledei, înlănțuită-n colbul Venerei pe o scoică.
Tristețea adormită-n azi va hiberna în cartea surâsului
din miez de stâncă, din de alte scoici sterile și uitate de tălpile iubirii,
cuprinsă-n adâncul albastrului strigăt.
Faleza se scurge-n orbite eterne
de valuri crescute din sângele Ledei,
slăvind neputința lebedei moarte
în sânii ivirii nescrisă-n tăcere.
Spuma căzută pe limba proscrisă
își prinde coroana celestei umbriri,
luându-și pierdutul tom de cuvinte
prin pulsul ei unic granitic amorf.
O umbră din mine e stânca bătută
de aripi albastre și calme și reci,
meduza speranței atârnă de briza
emfaticei prisme din ochiul furat
de îngerul demon al veșnicei cozi.
Uitate în mine de veacul proscris,
aș încredința comoara spuselor fecunde –
roze albăstrii într-un unic ton de seară,
dar mă ține clipa orei răsădită de Orfeu.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema trecerii timpului și a melancoliei, folosind imagini puternice din natură și mitologie. Vorbește despre pierdere, amintiri și căutarea sensului în efemeritatea existenței. Un sentiment de resemnare și acceptare a destinului este prezent.