Ești liniștea dintre cuvinte,
Ești intervalul dintre dangăte de clopot,
Ești liniștea din susur de izvoare
Și zorile ce nu au să apună,
Ești veșnicia întrupată-n toate
Ce sunt și ce nu sunt pe astă lume!
Cum pot să mă aplec privirii Tale
Când totu-n jur, și dincolo de ființă
Tu strângi în brațe și-mi visezi adâncul
Trecutelor și viitoarelor maree
Ce-ar îneca ce nu mai pot cuprinde?
Cine ești tu, acel ce palid, trist
Copilul și-a jertfit ființei noastre
Netrebnice și fără umilință?
Cine ești tu, lumină ce n-apune?
Eu nu te știu, dar Tu mă știi pe mine
Căci sunt amurgul tău de conștiință
Și nu mă lași inert între cuvinte,
Ci mă împaci cu ele să te chem!
Cine ești tu?! Ești veghe ființei mele?
Sensul versurilor
Piesa explorează relația dintre eul uman și divinitate, exprimând uimire și căutare a înțelesului. Vorbitorul se simte copleșit de prezența divină, recunoscând în același timp o legătură profundă și misterioasă.