Vă las această umbră de mucegai și picuri
De ceară scursă dintre doi ochi de avatar;
Vă las o frunte-n umbre preaplină de nimicuri
Ș-un gând să vă petreacă în zile de amar.
Vă las uitarea-ntreagă să nu mai știți de mine
C-am fost și eu odată alăturea de voi,
Să știți și voi odată pe-atunci când mi-era bine
Că începurăm toți necunoscuți și goi.
Acum când vă e steaua deasupra stelei mele
Uitați-vă cum pale tot mai în depărtare
Și-ncet, încet se duce spre moartea altor stele
Acolo unde totul nicicând nu mai răsare.
Rămâneți voi cu cele ce v-a dăduse soarta
Și rămâneți pe ceruri alături de cei mari
Pe când eu voi rămâne păzindu-vă la poarta
Prin care trec aceia ce sunt în lume tari.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o despărțire simbolică, lăsând în urmă o lume materială și efemeră. Naratorul se retrage, acceptând un rol de paznic al unei porți, în timp ce ceilalți rămân în lumea succesului și a efemerității.