Trec norii tot mai rar în lungul lor alai;
O, scump luceafăr trist, ce seara îmi răsai,
Tu-nvălui în argint și șesurile toate,
Și golful ațipit, și stâncile-nnoptate;
Sub licărul tău slab, o, tainic corp ceresc,
Din gânduri uneori mi-e drag să mă trezesc.
Eu știu c-ai răsărit în zările albastre
Deasupra celei țări dragi inimilor noastre,
Unde frumoșii plopi se-nalță maiestuoși,
Unde foșnesc în somn și mirți și chiparoși
Și unde-n dulce zvon bat valurile-n mare;
Acolo-n munți, cândva, cuprins de-ngândurare,
Privind spre litoral umblam cu lenea mea,
Când noaptea pe colibe-ncet se așternea
Și-o tânără fecioară ce te căta în lume
Prietenilor ei șoptitu-te-a pe nume.
Sensul versurilor
Piesa evocă un sentiment de melancolie și dor, prin intermediul descrierilor naturii și al amintirilor legate de un loc drag. Naratorul își amintește de serile petrecute contemplând natura și de o tânără care admira același luceafăr.