O, suflete, privește-i! Sunt triști și singuratici,
Ridicoli fără voie, sinistre manechine,
Țintind spre nicăierea priviri de umbră pline,
Neștiutori de lume, cu umblet de lunatici.
Pe fața lor se stinge a cerului lumină!
Ei ochii și-i îndreaptă spre larga depărtare
Și-așa cum trec pe stradă spre-o-nchipuită zare
Oricât de greu le-e gândul, ei fruntea nu și-o-nclină.
Se pierd prin noaptea soră cu veșnica tăcere..
Tu râzi și cânți, cetate cu lacomă plăcere
Și voluptatea vieții cu frenezie-o sorbi.
Mă vezi numai pe mine, mai jalnic decât ei
Iar inima mă-ntreabă, când trec cu pașii grei
– De ce-și ridică ochii spre cer, sărmanii orbi?.
Les aveugles.
Contemple-les, mon âme; ils sont vraiment affreux!
Pareils aux mannequins; vaguement ridicules;
Terribles, singuliers comme les somnambules;
Dardant on ne sait où leurs globes ténébreux.
Leurs yeux, d’où la divine étincelle est partie,
Comme s’ils regardaient au loin, restent levés
Au ciel; on ne les voit jamais vers les pavés
Pencher rêveusement leur tête appesantie.
Ils traversent ainsi le noir illimité,
Ce frère du silence éternel. Ô cité!
Pendant qu’autour de nous tu chantes, ris et beugles,.
Éprise du plaisir jusqu’à l’atrocité,
Vois! je me traîne aussi! mais, plus qu’eux hébété,
Je dis: Que cherchent-ils au Ciel, tous ces aveugles?
Sensul versurilor
Piesa descrie starea jalnică a orbilor și indiferența societății față de suferința lor. Vorbitorul se simte mai jalnic decât ei și se întreabă ce caută orbi ridicându-și ochii spre cer.