Doar moartea mai e-n stare în viață să ne ție
Și ea ne e scopul vieții, speranța ce de-acum
Ca un balsam puternic ne-mbată, dă tărie,
Făcând ca până seara să-ntârziem pe drum.
Prin frig și prin zăpadă și-a vântului mânie
Ea-i singura lumină din zarea-ne de scrum,
E hanul ce primește mereu în ospeție,
Unde te așezi și-n față bucate ți se pun.
E-un înger care ține-ntre degetele sale
Întregul somn și visul ca pe un dar extatic
Ce culcușește-ntruna cu oamenii pauperi.
E-o glorie zeiască, îmbelșugat hambar e
Pentru sărac e punga și leagănul lui antic,
Portic ce se deschide de-a dreptul către cer.
Sensul versurilor
Piesa explorează moartea ca pe o eliberare și o speranță pentru cei săraci, oferindu-le un refugiu și o promisiune a unui viitor mai bun. Moartea este personificată ca un înger și un portic către cer, sugerând o viziune optimistă asupra sfârșitului vieții pentru cei aflați în suferință.