Cum stăm în noapte lângă-o groaznică ebră,
Cum șed două cadavre pe-un singur așternut,
Mă prinse dor, alături de acest corp vândut,
De trista frumusețe ce-n brațe n-o să-mi stea.
Vedeam cu-nchipuirea iar măreția dragă
Și ochiul ei puternic, cu farmec înarmat,
Și părul ce-i făcuse un coif îmbălsămat,
A căror amintire îmi dau amor și vlagă.
Cu ce smerenie trupul ți-aș săruta pe veci,
Din talpa răcoroasă la pletele cernite,
Desfășurând comoara de răsfățări iubite,
De-ai putea, regină prea crudă! doar o seară,
Storcând din ochi de piatră o lacrimă ușoară,
Să adumbrești splendoarea pupilei tale reci.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul profund și melancolia naratorului față de o iubire pierdută, idealizată în amintire. El contemplă frumusețea trecută și regretă distanța ireversibilă dintre el și persoana iubită, comparând situația lor actuală cu două cadavre într-un pat.