Ce mult de suflet am grijit!
În pajişti largi de cărţi l-am dus,
În toate crunt l-am ispitit
Şi fruntea-i poate sta în sus.
Dar ceasul ist’ mi-a amintit
De trup, pe care l-am lăsat
Să-ndure ploile trudit
Şi gerurile fără pat.
Plângea de frigul stelelor, îngenunchiat
Pe pragul uşii trupul frânt şi plin de răni deschise,
Râvnind la gestul care niciodată nu-l poftise
Cu sufletul să guste din tacâmul azurat.
Când largi amiezi desfăşurate-n vară semnalau
Că grânele s-or consuma-n incandescent fluid,
Sta trupul însetat şi bolnav, rezimat de zid –
Şi samariţi pe lângă dânsul nu treceau.
Era târziu
(L-al câtelea cântat, nu ştiu;
Dar dintre plante, mică oră
Se prevestea sonoră)
Când trupul, care-atât de mult a vrut să fie
În bună, drept, cu sufletul tovărăşie –
Pe piept cu lujer alb de stele a murit
Şi-a plâns atuncea sufletul, nedumerit.
Sensul versurilor
Piesa descrie neglijarea trupului în favoarea sufletului și consecințele tragice ale acestei alegeri. Sufletul, preocupat de cunoaștere și spiritualitate, ignoră nevoile fizice ale trupului, ducând la moartea acestuia și la regretul sufletului.