Pierite chipuri, dintr-o ceață deasă
Memoria le vede prin perdele
Și ea atunci ca pe-un orfan mă lasă,
Întreagă regăsindu-se în ele.
Nălucile-nviate să le dărui
Vreau, celor vii, dar mă cuprinde teama
Clădirile de fum să nu le nărui
Și, grea, tăcerea își pogoară vama.
Un clopot fără limbă, mut sunt, cărui
Doar vântu-i suflă uneori alama.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema memoriei și a regretelor, descriind o stare de melancolie profundă. Naratorul se simte mut și incapabil să comunice, asemenea unui clopot fără limbă, fiind bântuit de amintiri și temeri.