Simțeam un dor nelămurit de a pleca
spre « undeva »
în zi de vară,
când păsările-n sân de crâng
aleanurile-n cânt își plâng.
O, doru-n straie de melodie clară!..
Și am pornit ; nu știu
de-aveam în minte grija ca s-ajung
spre-un sat, nici gândul că-o să fiu
pribeag
pe-un drum necunoscut și lung.
Și m-am lăsat în voia lui ca să mă poarte..
aceleași căi te duc spre-același țel :
Orice cărare duce înspre moarte,
cum înspre viață duc aceleași vechi cărări.
Trecui doinind prin lunci, pe dealuri,
mă odihnii în iarba moale, ca în șaluri,
apoi am dat de-un lan cu grâne coapte
ce se-ngâna cu vântu-n șoapte ;
și m-am oprit.
Pe după deal îngenunchease soarele..
și pentru că venise-aproape de pământ
își risipea și aurul și-odoarele
pe care i le dase Tatăl Sfânt.
Și cum priveam spre lan, văzui pășind
un moș cu ochii-albaștri strălucind,
purtând pe brațe snop de grâu scânteietor ;
și-n măreția de-asfințit
mi s-a părut că-i Dumnezeu care-a venit
să-și ia din rodul minunatului ogor.
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie solitară prin natură, marcată de un sentiment de dor și de reflecții asupra vieții și morții. Călătorul întâlnește o figură divină într-un lan de grâu, sugerând o conexiune spirituală cu natura și cu Creatorul.