1
Doar relele în el le-aduna,
Tăind întunecatul nor,
Iubește groaznica furtună
Și foșnetul pădurilor.
Iubește nopțile posace
Și luna palidă-n abis,
Amarul zâmbet, ochiu-i place
Pustiu de lacrimi și de vis.
2
Deprins să-și plece-a lui ureche
La josnicii și la artag,
Își râde de credința veche
Și de cuvântul bun și drag.
Iubirea, mila, -i sunt străine,
Căci se hrănește ne’ncetat,
Cu fumul luptelor haine
Și izul sângelui vărsat.
3
Când un martir apare-n lume
Pe tata-l umple de necaz
Cu zeflemele, crude glume, –
Sarcasm răsfrânge-al lui obraz.
Iar când coboară-n groapa rece
Vreun om, el cel din urmă ceas
Cu muribundul și-l petrece
Înveninându-l cu al lui glas.
4
Și mândrul demon, viața toată
Ma va-nsoți, în orice loc,
Zvârlind în mintea-mi zbuciumată
Lumina unui straniu foc.
Îmi va vădi desăvârșirea
Pe veci smulgându-mi-o – și-apoi
Momindu-ma cu fericirea
Va lua-o veșnic înapoi.
Sensul versurilor
Piesa descrie influența nefastă a unui demon interior care se hrănește cu negativitate și distruge orice urmă de fericire sau speranță. Demonul îl însoțește pe narator constant, zădărnicindu-i orice încercare de a atinge desăvârșirea și luându-i înapoi orice moment de bucurie.