De ce-aș mai stinge apriga dorință
în plâns și-n mohorâtele-mi cuvinte,
când tot îmi dă chin cerul drept merinde
pentru vecii? Nu-i vană străduință?.
De ce-aș râvni să trec în neființă
când tot mor! Deci, în ora morții sfinte
prea mare beznă nu-mi va sta-nainte,
că-orice plăceri îmi stau sub suferință.
Deci, cine-mi va sta-n suflet (doar durerea
iubirii n-o pot ocoli – vrea cerul),
vecin cu suferința și plăcerea?.
Cum fericit sunt eu, prizonierul,
minune nu-i când, dezarmat, mi-i vrerea
prin arme să mă lege Cavalerul!.
Sensul versurilor
Piesa explorează suferința și dorința de a scăpa de ea, dar și acceptarea morții ca parte a vieții. Vorbește despre lupta interioară dintre plăcere și durere, și despre cum iubirea, deși aduce suferință, este inevitabilă.