Ce adăpost mai sigur îmi rămâne
decât să plâng și să mă rog mult foarte?!
Și totuși eu nu-mi aflu ușurare.
Iubirea și cruzimea sunt stăpâne:
cu milă una, cealaltă cu moarte:
să-mi dea viață și să mă omoare.
Astfel, sufletul care
gândind la moarte-n bucurii se-ncarcă
de multe ori încearcă
să urce-acolo unde o să fie
dar frumusețe fără de trufie;
dar chipului ce mie
viață mi-i, – atunci îi simt ivirea,
ca moartea să nu biruie iubirea.
din Poezii, traducere de C. D. Zeletin
Sensul versurilor
Piesa explorează conflictul dintre iubire și moarte, căutând un refugiu în rugăciune și reflectând asupra dualității vieții. Sufletul oscilează între bucurie și gândul morții, aspirând la o frumusețe pură, dar fiind legat de viață prin iubire.