„Orice epocă poate fi numită un,
o tranziție între trecut și viitor”.
Eram și prinț, și cerșetor eram.
Vorbeam cu peștii mărilor despre lupta-n van
Ce desparte pe prinț de cioban.
Ca o mângâiere dintr-un fulg de zăpadă
Venea Iubirea pe toți să ne vadă!
Cu fiecare strigăt de lumină
Ce pe frunte-mi încet adasta,
Știam că universul naște și se cuibărește în inima mea.
Știam că Cerul mi se dăruiește,
Pământul blând la sân mă legăna.
Purtam Cuvântul ca pe-o Cruce
Și stea pe frunte Binecuvântarea Sa.
De in mi-e mantia cerească
și diademă roua din câmpii,
mi-e spin iubirea pământească
Și-mi curg prin sânge adevăruri mii.
Mi-e gol piciorul, nisipiu pământul
Și cântec de Rouă pe buze Cuvântul.
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană prin metafore spirituale și naturale. Vorbește despre acceptarea dualității vieții și despre găsirea adevărului interior prin iubire și cuvânt.