Când voi muri, știu că va fi o zi
frumoasă, voi culege-n palme soare
și voi simți întâia sărbătoare,
gândind că mâine n-am a mă trezi.
Copacii, doar de dânșii de-o să-mi pară
rău, când îi voi vedea cu ceru-n brațe
vestind la geam ciudata dimineață
în care toate trebuie să moară.
Ma va cuprinde-o dragoste natângă
de mine, lacrimi tulburi de pământ
în colțul gurii mele-or să se strângă
și voi zâmbi, mirată că mai sunt.
Dar pe neașteptate o să crească
o noapte pe deasupra frunții mele,
și deopotrivă, zâmbete și stele,
departe, mai departe or să pălească.
Prin somn, ca printr-un zid voi auzi
cum se lovește-un ram de cercevea,
cum plânge lângă mine cineva
încet, de parcă m-aș putea trezi.
Și dintr-o dată totul sub pleoape
căzând adânc spre liniștea de-apoi,
ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape,
și totuși prea departe, lângă voi.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele și gândurile unei persoane în anticiparea morții. Vorbitorul contemplă frumusețea lumii și regretul despărțirii, dar și acceptarea inevitabilului sfârșit.