S-apleacă primăvara pe ferești,
Cu părul tot numai zulufi de soare,
Așa cum stai în umbră și zâmbești,
O fi crezut că gura ta-i o floare.
Simți răsuflarea ei cu iz de ploi
Și iarbă crudă scânteind sub coasă?
Să nu te miști. Poate că intră-n casă.
Vom prinde-o, să rămână printre noi.
Ba nu, că – cine știe – ești în stare
Mai mult decât pe mine s-o iubești;
Și-apoi îmi face rău atâta soare.
Fii bun și lasă storul la ferești.
Sensul versurilor
Piesa explorează o stare contemplativă, surprinzând delicatețea primăverii și sentimentele complexe legate de iubire și lumină. Naratorul oscilează între dorința de a reține frumusețea și teama de a fi eclipsat de ea.