Acum cea mai înaltă zi
a echinoxului se trezi.
Aur era și miere-n toate cele;
pe fundul florilor grele
adormeau bondarii, albinele,
arborii își uitau rădăcinile,
clătinându-se-n ceru-nsorit
și-n apele c-un suflet liniștit.
Nu se ridică dimineață din văi
ceață primăverii dintâi.
Lumina biruise-n mii de feluri;
în spic, în maci și-n bobul de nectar
erau atinse minunate țeluri,
și umbră nu cădea pe minutar.
Câteodată, paseri obosite
de-o lungă zi
adormeau printre frunze-aurite.
Puteam auzi
clopote de la mari depărtări..
Albastre flori și proaspete mirări
nu mai creșteau în lume nicăieri.
În lac, fugeau undele circulare,
zburau păpădii ușoare –
și totul cunoștea acuma cea
mai naltă culme pân-a nu cădea
spre toamnă și-amurgire..
S-alegeau semințele sub coaja subțire
și încă verde-a fructelor. Apoi
despletitele ploi
străbăteau ținutul dansând
în sunetul tobelor și timbalelor;
era vremea taclalelor
lângă vetrele bine-aburind..
Ci pururi înăuntrul nostru trăiau
zilele-acelea de vară; sunau
clopotele, lumina, mierea și aurul.
Sfântul Gheorghe ucide în icoană balaurul,
și noi ne gândeam:
iarnă la fel va fi ucisă. Beam
vinul plin de soare și închinam
pentru morți, pentru Lari și Mani.
Cel puțin de n-ar trece pe râu-nghețat dușmani,
de-ar ploua la vreme..
Și-ascultam cum geme
furtuna!
Femeile se ridicau-atunci câte una
și stingeau lumânările.
Doamne, fii în inimile noastre
și la toate intrările.
Sensul versurilor
Piesa descrie frumusețea și abundența verii, atingând apogeul la echinox. Reflectă asupra trecerii timpului și a ciclurilor naturii, amintind de importanța spiritualității și a tradițiilor.