Ieșind din pământ,
zeii cu creștetul sfânt
semănau a pomi și tufișe.
Luna cu raze furișe
lumina coroanele lor –
de laur și mirt mirositor.
Unde puneau piciorul sau mâna
înflorea îndată țărâna,
și chiar în cer se fac poiene
de stele clipind alene.
Apoi cântece s-auziră,
de cimpoi și de liră,
și multe glasuri subpământene.
Aurul spunea vorbe viclene:
„Sunt ascuns și totuși lucesc.”
„Sunt marmora din care templele cresc.”
„Sunt piatra prețioasă, safirul.”
„Sângele mi-i ca trandafirul.”.
Zeii stăteau pe pietre așezați,
luminoși – în afară – și-ngândurați,
până ce florile-ncepură zglobii
melodii.
Clopoței erau, clopoței –
la un loc câte cinci, câte trei.
Și răcoros sunau albastrele,
cărora le răspundeau astrele,
căld, ca-ntr-o gușă de turturică,
floarea roșie cânta – și frică
răspândeau mortuarii crini,
de lună plini.
Geniile veniră
din scorburi, în sunet de liră.
Săreau, jumătate oameni, jumătate fiare,
centauri, zâne și vrăjitoare.
…………..
Era plină grădina.
Cu fiecare zeu creștea lumina.
„Se face primăvară, zise-un arbust,
mugurii mei s-au umplut de must.”
„Și noi, vorbiră broaștele țestoase,
simțim pământul bine cum miroase.”.
Și nu știu cine râse cristalin.
Cu toții ciocniră și băură vin,
sau poate numai lumină de lună,
care amețește și-mbună
la fel oamenii și stafiile..
” viile..”
strigă zeul mic cât un ciot.
Doamne, se face ziuă de tot..
Și pământul sorbea încet
visul acesta de bătrân poet,
întâi picioarele întraripate
ale zeilor care ocroteau o cetate,
apoi coapsele, umerii lini,
mâinile purtând lalele și crini,.
și-n fine creștetul lor luminos.
Câteva ramuri văzui pe jos.
O broască și-o aripă de corb –
însă soarele-n cer era orb.
(1943)
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune poetică a zeilor care se manifestă în natură, aducând cu ei primăvara și transformând lumea. Este un vis al unui poet bătrân, în care divinitatea și natura se împletesc într-o armonie efemeră.