Stefan Petică – La Poalele Crângului – Poem În Proză

Pe iarbă verde, cu capul în mâini, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaș zbârnâie un cântec monoton și un toporaș galben întinde petalele lui lacome de sărutări spre mine.
E lumină în aer, lumină multă și toate celea sclipesc, desfășoară o bogăție orbitoare de culori.
Soarele trimite raze fierbinți care-ți amintesc momente de profundă senzualitate.
Ridic capul.
Un nor cenușiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un cuget rău într-o inimă nevinovată.
Sunt fericit. Senzații dulci mă năvălesc și pare că mă doboară, atât sunt de multe și atât sunt de intense.
Sufletul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde și pe toate le simte.
De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrățișarea caldă a razelor de soare, și sărutările zboară prin văzduhul clar și trezesc în minte-mi icoane de dragosti apuse.
Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea aceea, ah, cât n-am simțit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e remușcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal și întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.
Și la poalele crângului, sub razele fierbinți ale soarelui primăverii, renasc sărutările fierbinți și înfiorate din noaptea aceea, senzațiile omorâtor de dulci, privirile lungi și galeșe ale iubitei.
Și visez, visez la poale de crâng.