În grădina Shugaku-in, în țara Soarelui-Răsare, „vizitator”, mă odihnesc. Din prispa Casei de Ceai am, iată, Munții de Apus și, subt priviri, la câțiva pași, fața locului.
și lacul scris cu cerneli de China, pentru-mpărați, e
un adaos la cele șapte minuni ale lumii vechi.
și privirile, poduri sacre, rămân deasupra, abstracte și poate zei trec prin noi între lut și cer. Nu-ți dai seama.
dacă acum ori niciodată e „satori” (spuneau: o cauți necăutând).
în timp ce-n dreapta bărbați din toate rasele, femei mai frumoase decât în visele preoților exclamă vesel – gândești că păsări Kalavinka – sub un copac înroșit de toamnă, avându-și frunzele mai frumoase decât petalele de cireși, primăvara. E-n legea locului.
să nu se schimbe. Rămâne totul ca.. sînt trei sute de ani. Cu mâini uitate pe genunchi, mă odihnesc. În față Munții de Apus, pe care-i vezi strălucind străini, când ziua-i clară. În spate Munții de Răsărit.
Noiembrie, 1971
Sensul versurilor
Piesa descrie o experiență contemplativă într-o grădină japoneză, unde naratorul se odihnește și reflectă asupra naturii, spiritualității și efemerității timpului. Grădina devine un loc sacru unde trecutul și prezentul se întâlnesc, iar vizitatorul atinge o stare de satori.