Tu, chip frumos de lună, umbrit de-un cearcăn verde,
oricine-ai fi, pe frunte orice stigmat să porți,
această transparență a cărnii o vei pierde
cum pierde vița arcul înfășurat pe porți.
Plătește-ți, deci, tributul în scrumuri și feștile:
sunt clipe-n care timpul sălbatic stă pe loc.
Cenușa, credincioasă acestor sumbre zile,
transcrie-n lut minunea ce-a huzurit în foc.
Slujindu-se pe sine, neștiutor de spaime,
șoptească-ncet izvorul acesta-n sânul tău.
O, buze înflorite, ce mâine or să-ngaime
cuvinte-n care umblă un duh mărunt și rău!
Cine-a-nvățat culesul – să vie să culeagă;
cine-a întors clepsidra – s-o-ntoarcă iar în zori.
Nisipul scurs ajunge pentru-o pustie-ntreagă:
în jarul lui poți arde pe rând de mii de ori.
Iar cel ce obosește – să obosească-n slavă:
prezentul dus pe aripi e-atât de pur încât,
lovit de țărmuri, valul întoarce-albastra-i pleavă,
cum își întoarce perla șiragul după gât.
Întoarcere la locul unde-am strivit văpaia
și rit bătrân ca lumea e tot ce aflu-acum
pe sânii tăi de aur, ce-mpurpură odaia
și-n sufletul meu rece ca pulberea din drum.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea frumuseții și inevitabilitatea trecerii timpului. Vorbitorul contemplă asupra transformărilor și pierderilor, găsind o formă de consolare în acceptarea ciclului vieții și al morții.