Cei ce sunt vechi în ținut s-au sculat iarăși primii
să împingă oblonul și să privească cerul, marea ce-și schimbă fața
și insulele, zicând: va fi ziua frumoasă, după acești zori.
Îndată e ziuă! și tabla pe-acoperișuri se aprinde-n neliniști, și rada e prada larmei, și cerul, însuflețirii, iar Povestitoru-și începe veghea!
Marea, între insule, stă roză de desfrâu; plăcerea-i e subiect de discuție, s-ar fi dat pentru câteva brățări de aramă!
Copii fug spre țărmuri! cai fug spre țărmuri!.. un milion de copii purtându-și genele ca umbrele.. și-notătorul
are un picior în apa caldă, dar celălalt i-e prins de-un val rece; și gonfrenele, ramia,
acalifa cu flori verzi și urzicile pilea ce sunt barba vechilor ziduri
înnebunesc pe acoperișuri, în margini de burlane,
căci un vânt, cel mai rece din an, se ridică de pe albastrul dintre insule, și venind rostogol spre aceste joase cayes, casele noastre, curge-n sânul bătrânului
prin limanul de pânză până la locul plin de coama dintre cele două sfârcuri.
și ziua a început, lumea nu-i așa bătrână
ca să nu izbucnească deodată-n râs..
*
E când aroma de cafea urcă scara.
Sensul versurilor
Piesa descrie o dimineață contemplativă într-un peisaj insular. Observațiile asupra naturii și a activităților umane se împletesc cu o reflecție asupra timpului și a frumuseții efemere.